http://www.scribd.com/doc/13212485/Figurile-de-stil-Partile-de-vorbire-gasite-in-Biblie

Figurile de stil

Părţile de vorbire găsite în Biblie


Biblia se interpretează literar. Aceasta înseamnă a spune exact ce spune ea, dar fără a ignora genurile literare folosite în exprimare. Ea este într-adevăr o carte specială, în mod unic inspirată de Duhul Sfânt, însă această inspirare a ei nu transformă literele, cuvintele, propoziţiile şi frazele ei în formule magice. Chiar inspirat de Dumnezeu, un verb rămâne un verb, iar un substantiv este un substantiv. Întrebările nu devin exclamaţii, iar naraţiunile nu devin alegorii. Principiul interpretării literare necesită cel mai atent studiu al formelor de exprimare ale textului. Pentru a putea interpreta bine Biblia este nevoie să avem o idee despre genurilor literare sub care textul pe care-l studiem poate să apară.
În viaţa de zi cu zi facem o deosebire aproape neobservabilă între genurile literare pe care le întâlnim. De exemplul când citim ziarul nu spunem că citim un roman şi când ascultăm ştirile, bănuiesc că nu credem că ni se spun basme! Adică, deosebim ce citim şi ce auzim şi putem recunoaşte o poezie sau o naraţiune. A nu face acelaşi lucru cu Biblia poate conduce la un eşec al interpretării ei. Cunoaşterea măcar generală a genurilor literare în care aceasta a fost scrisă este crucială pentru corecta ei interpretare.

Pentru a dovedi necesitatea cunoaşterii formelor literare prin care se exprimă Dumnezeu daţi-mi voie să vă amintesc că foarte mulţi oameni desconsideră realitatea istorică a unei întâmplări ca acea a înghiţirii lui Iona de către balenă şi o interpretează ca fiind doar o legendă şi un mit menit să descrie învierea lui Isus, şi că aceasta nu a avut loc în realitate. Din ce motiv? Din cauză că aceştia nu pot face deosebirea între felul de literatură care se găseşte în cea mai mare parte a cărţii, şi anume, un poem dramatic care se susţine că nu comunică o întâmplare reală ce a avut loc în istorie, astfel subminând infailibilitatea şi inspiraţia Scripturii. În ciuda formei poetice în care se exprimă uneori Iona nu înseamnă că peripeţia lui nu a avut loc. Este un exemplu al eşecului de a înţelege corect genul literar conţinut în aceea carte. S-au "poticnit" de forma în care a fost scrisă!

În acelaşi fel alţii desconsideră Scriptura datorită exprimării hiperbolice (o afirmaţie exagerată intenţionat cu scopul de a produce un efect – cum o defineşte un dicţionar). De exemplu, indică criticii ei, se spune că Isus a străbătut toate satele şi cetăţile pentru a predica (Mat. 9:35), ori lucrul acesta nu era posibil fără ca Isus să petreacă sute de ani de viaţă pământească! Înseamnă oare aceasta că Isus a luat fiecare localitate din Palestina la rând pentru a-i predica Evanghelia, sau doar că a trecut prin foarte multe cu acest scop?


În acelaşi fel se exprimă şi cu privire la afirmaţii ca, "Tot ţinutul Iudeii şi toţi locuitorii Ierusalimului au început să iasă la el; şi, mărturisindu-şi păcatele, erau botezaţi de el în râul Iordan… (Mc. 1:5), spunând că Biblia este neserioasă exprimându-se în acest fel pentru că practic noi ştim că era imposibil ca "tot" ţinutul să "iasă" la El (la urma urmei cum poate veni un ţinut la un om?)!!
Dar oare nu ne exprimăm noi astăzi la fel când spunem că echipa de fotbal a oraşului Sibiu (!) câştigătoare a Cupei a fost întâmpinată la stadion de "toţi" locuitorii oraşului? Este aceasta o dezinformare, o inexactitate, o ştire falsă? Nu este mai degrabă o exagerare nevinovată aruncată cu scopul de a sublinia numărul nespus de mare de oameni care au venit să-i vadă pe campioni?!

Alţi mari cărturari/savanţi neagă istoricitatea şi inspiraţia Bibliei pentru că Isus a afirmat că grăuntele de muştar este cea mai mică dintre toate seminţele (Mat. 13:32) iar lucrul acesta astăzi se ştie că nu este adevărat. Dar din păcate, nu se mai întreabă ce-a vrut Isus să spună folosind dimensiunea într-adevăr mică (dar, nu cea mai mică) a seminţei de muştar şi nici nu se uită la contrastul pe care El l-a trasat în acest fel. Aceste grave erori se săvârşesc din interpretarea greşită şi din negarea rolului pe care figurile de stil îl joacă în revelaţia Cuvântului lui Dumnezeu. Noi nu putem face aşa.

De aceea, doar o potrivită analiză a figurilor de stil poate descifra unele dintre confuziile şi percepţiile greşite ale Bibliei pe care şi noi le putem avea. Să încercăm să le cunoaştem.

Unul dintre cele mai relevante mijloace literare folosite în Cuvântul lui Dumnezeu sunt figurile de stil, limbajul simbolic sau figurativ. Acestea trebuiesc cunoscute şi definite pentru ca să poată fi interpretate bine. Încă odată, unele dintre cele mai grave erori de interpretare a Bibliei intervin ca şi consecinţă a necunoaşterii şi nerecunoaşterii acestor forme. Exemplul Martorilor lui Iehova care folosesc personificarea Înţelepciunii din Proverbul 8 este grăitor. Ignorând personificarea ei, aceştia folosesc în mod neautorizat pasajul pentru a susţine ca Isus este o fiinţă creată, şi nu Fiul necreat al lui Dumnezeu, ce mai degrabă a creat alături de Tatăl şi Duhul Sfânt, decât a fost creat.

Pe de altă parte, abuzul acestor forme de exprimare a dus la negarea unor realităţi biblice şi a unor doctrine străvechi ale credinţei creştine. Este vorba despre negarea modernă a iadului de către unii dintre teologii protestanţi ai deceniului trecut ce au apelat la aceste figuri de stil pentru a-şi susţine interpretarea lui simbolică. Aceste două exemple de interpretare greşită a figurilor de stil ar trebui să fie suficient de convingătoare încât să acordăm o deosebită atenţie cunoaşterii şi interpretării lor.

Milton Terry ne prezintă acest subiect cu mare măiestrie:

Tendinţa naturală a minţii omeneşti este de a trasa în permanenţă comparaţii şi a face asemănări. Astfel, prin utilizarea metaforelor şi asemănărilor emoţiile omului pot fi intensificate, iar imaginaţia lui stimulată. Chiar dacă pentru a ne exprima ideile noastre, am fi în stare să folosim cel mai copios limbaj posibil, nespus de bogat în cuvinte şi expresii, mintea noastră încă ne-ar cere să ne comparăm şi să ne contrastăm ideile, o asemenea operaţie necesitând o varietate de expresii şi de figuri de stil. O atât de mare parte din cunoaşterea noastră a fost dobândită prin intermediul simţurilor, încât toate ideile noastre abstracte şi toate conceptele spirituale au o bază doar materială. "Nu este greu de observat", spune Max Muller, "că întreg vocabularul nostru religios străvechi este alcătuit din metafore". În ce ne priveşte toate aceste metafore au fost uitate. Noi vorbim de duh fără să ne gândim la suflare, de ceruri, fără să ne mai gândim la cerul Terrei, de iertare fără să ne mai gândim la izbăvire, sau de revelaţie fără să mai gândim la dezvăluire, (sau, de inimă fără să ne gândim la organul fiziologic, de mântuire fără să ne mai gândim la scăpare, salvare etc.; n.tr.) Însă în limbajul antic fiecare dintre aceste cuvinte, chiar fiecare cuvânt care nu se referea la un obiect material, se afla încă în starea de dezagregare, pe jumătate spiritual şi pe jumătate material, strălucind sau pălind, în funcţie de capacităţile utilizatorilor sau ale ascultătorilor săi."
Milton S. Terry, Biblical Hermeneutics (Grand Rapids: Zondervan Publishing House, n.d.), p. 244.

Aşa cum deja am indicat, folosirea uzuală a unui cuvânt din Biblie s-ar putea să nu fie literală. Utilizarea figurativă a unora este ceea ce ne îngreunează nouă enorm înţelegerea Bibliei. Cu toate acestea toate formele de literatură folosesc limbajul figurativ şi figurile de stil. Le poţi găsi în articolele de ziar sau în Shakespeare. Sau, chiar dacă nu aţi realizat, şi d-voastră le folosiţi în vorbirea de zi cu zi: "iute ca săgeata", "foame de lup" etc.

Figurile de stil permit să se spună foarte mult folosind doar câteva cuvinte. Ele stimulează imagini mintale şi sentimente care întăresc sau îmbogăţesc afirmaţiile tale. Acestea adaugă claritate, frumuseţe, exactitate şi fac ideea să fie mult mai interesantă. Spre exemplu, poţi spune, "mi-e foame", dar gândeşte-te cu cât mai expresiv ar fi să spui, "am o foame de lup"! Cu toate acestea figurile de stil nu sunt doar nişte ornamente (podoabe) alte vorbirii, ci constituie o formă de comunicare a unor înţelesuri. Noi le vom studia pentru a putea înţelege contribuţia pe care acestea o aduc textului biblic. Scopul nostru este să ajungem să înţelegem corect Scriptura nu doar să fim în stare să-i spunem pe nume unei figuri de stil.


Astfel, a fost odată o familie numită ASEMĂNAREA. Unii dintre vecinii ei i-au înţeles greşit pe membrii ei. Vedeţi, aceştia nu pricepeau că această familie este o familie de actori care-şi petreceau mai tot timpul jucând un rol. Familia ASEMĂNARE cuprinde cinci membrii:

1)    SIMILITUDINEA
2)    METAFORA
3)    TIPUL
4)    ALEGORIA
5)    PARABOLA (sau, PILDA)

În această primă familie a figurilor de stil se regăseşte o singură trăsătură comună: toţi membrii ei se aseamănă într-un fel sau altul cu obiectul cu care se compară. În cele mai multe cazuri asemănarea aceasta se limitează doar la caracteristicile esenţiale şi de regulă acestea sunt definite în porţiunea care se studiază.

Tipurile, alegoriile şi parabolele de obicei sunt puţin mai complete şi pot participa în mai multe comparaţii. Trebuie să atragem atenţia asupra pericolului ca imaginaţia omenească să le ducă în extreme sugerând interpretări bizare.
Ce potenţial uriaş se găseşte în limbajul figurativ! Să explorăm câteva dintre exemplele folosite în Biblie. Mai jos aveţi enumerate câteva dintre acestea, cât şi situaţiile în care ele sunt utilizate.


Similitudinea


Similitudinea este "fiul cel mai mic" (mezinul) acestei familii. Rolul său este unul foarte simplu, el întotdeauna anunţând ce va face. Astfel el îţi spune, "acum mă voi purta ASEMENEA unui uriaş" şi-l vei vedea intrând în cameră tropăind şi călcând apăsat ca un uriaş. El îşi joacă rolul. Alteori, îţi va explica, "sunt îmbrăcat CA ŞI un poliţist". Micuţul similitudine va folosi întotdeauna cuvintele "ca", "asemenea", "ca şi", pentru a explica ce va face.

Biblia foloseşte multe similitudini. Observaţi doar ce spune Isaia 53:6: "Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui…". Astfel, profetul Isaia trasează o comparaţie directă între noi şi nişte oi. Evident, nu vrea să spună că şi noi avem patru picioare şi lână (unii, poate!), ci că noi sunt ASEMENEA oilor în această privinţă: ne-am rătăcit/pierdut de Creatorul nostru! Ne-am depărtat de Dumnezeul nostru!
Isaia 55:9 oferă o altă similitudine. "Ci cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât sunt de sus căile Mele faţă de căile voastre şi gândurile Mele faţă de gândurile voastre." Observaţi că în acest caz similitudinea apare sub o formă diferită. Întâi se spune "cât de", apoi "atât de" realizând asemănarea. Aceasta este trăsătura de bază a similitudinii. Ea întotdeauna va face o asemănare folosind cuvinte de acest fel. În general o similitudine va fi scurtă, însă uneori poate fi foarte lungă întinzându-se pe cuprinsul a mai multor versete (vezi, Is. 55:10-11).
Alte apariţii ale similitudinii: Romani 12:4, Psalm 102:6, Judecători 13:6, 2 Samuel 22:34, Matei 28:3, Isaia 40:15.


Întâi, haideţi să comparăm similitudinea cu metafora. Efeseni 5:22-27 reprezintă o similitudine pentru că în acel pasaj se face o comparaţie formală, pe de-o parte între Hristos şi Biserică, şi de cealaltă parte, între soţii şi soţiile lor. Cuvintele "ca", "tot aşa", "ca şi", "cum", sunt cele ce o evidenţiază. Această figură de stil are rolul de a sublinia şi a înnobila relaţia căsătoriei. Acest lucru se poate vedea zugrăvit în tabelul de mai jos:

Un exemplu de dezvoltare a interpretării unei similitudini

Cum este HRISTOS ŞI BISERICA    Tot aşa sunt SOŢII ŞI SOŢIILE   
CUM a iubit şi Hristos Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea... Efes. 5:25    Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele CUM a iubit şi Hristos Biserica... Efes. 5:25   
"CA s-o sfinţească" (Efes. 5:26), adică pentru a putea să o folosească în scopul pentru care a creat-o:  a) ca şi o expresie a propriei sale VIEŢI şi CARACTER. b) pentru a ne împlini, ca şi mădulare ale Sale, slujbele şi darurile date nouă de Dumnezeu. c) multe altele, adăugaţi d-voastră!   
TOT AŞA ŞI soţul să-şi sfinţească soţia lui dăruindu-şi viaţa lui ei, şi să o sprijine să-şi:  a) exprime propria ei personalitate şi viaţa în Hristos. b) folosească darurile ei într-o lucrare spirituală. c) să se îngrijească de casa ei, împlinindu-şi menirea faţă de soţul şi copiii ei.   
"ca să înfăţişeze înaintea Lui această Biserică, slăvită" (Efes. 5:27), adică, ca el să se poată bucura de beneficiile rezultate din dragostea Lui jertfitoare faţă de Mireasa Lui. Prin dragostea Lui, să ducă la desăvârşirea umanităţii noastre.   
CA soţul să poată căuta împlinirea soţiei sale, a se bucura de ea. Să se poată bucura de frumuseţea şi de gloria rolului ei de femeie în familia lui. Îndeplinindu-şi rolul său de cap al familiei să o conducă prin dragostea lui la împlinirea ei.   
"fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană" (Efes. 5:27). CA lucrarea Lui în noi să continue şi să fie dusă la îndeplinire, şi CA noi să-i aparţinem în întregime Lui.
TOT AŞA soţul să-i rămână credincios ei, prin devotament şi fidelitate, în ciuda problemelor.
"după ce a curăţit-o prin botezul cu apă, prin Cuvânt" (Efes. 5:26). Prin comunicarea pe care, din dragoste, El a iniţiat-o, să ne apropie şi să ne ţină în dragostea Lui.
TOT AŞA şi soţul trebuie să-şi comunice dragostea pentru soţia lui, amintindu-şi că dragostea se exprimă singură, că lui îi revine iniţiativa de a demonstra acest lucru, aşa cum şi Hristos a făcut-o. Doar atunci, şi el va iubi aşa cum Hristos a iubit.   


CUM SE INTERPRETEAZĂ? Privind la trăsătura comună subliniată la părţile sau obiectele asemănate.


Metafora



"Domnişoara" METAFORĂ este sora mai mică a micuţului SIMILITUDINE. Ea este cu puţin mai în vârstă decât el, dar şi ea conţine părţi scurte. Şi ei îi place de asemenea să joace unele roluri, dar nu spune tuturora ce face. Uneori poate spune, "sunt o prinţesă", iar unii s-ar putea să o creadă, dar prietenii şi familia ei ştiu că nu este. Alteori, s-ar putea să spună "sunt un fluture", dar de data aceasta toţi să ştie că ea doar juca rolul unuia. Rolurile ei aduc foarte mult cu cele ale familiei ei, însă sunt mult mai scurte.

Prin contrast, metafora nu este atât de directă ca şi similitudinea. Ea comunică o impresie (exprimă o imagine) mai mult prin intermediul sugestiei. Prin expresiile, "Voi sunteţi sarea pământului…" (Mat. 5:13) şi "Voi sunteţi lumina lumii" (Mat. 5:14), Domnul nostru Isus apelează frecvent la metafore pentru a exprima adevărul incontestabil al faptului că creştinii se presupune să joace un rol hotărâtor în schimbarea lumii. În vremurile acelea, şi nu numai, sarea era principalul mijloc prin care se oprea descompunerea peştelui sau a cărnii, astfel încât folosirea acestei imagini de către Isus a avut efect asupra ascultătorilor Săi. La rândul ei, lumina ne permite să ne arătăm plini de încredere. Ea alungă întunericul. Dacă nu vedem înainte, ne pierdem şi ne rătăcim. Însă lumina luminează în întuneric. Cuvintele "sare" şi "lumină" sunt folosite pentru a sugera o comparaţie. Noi ar trebui să fim în lumea aceasta CA ŞI lumina şi să ne comportăm CA ŞI sarea. Aceste metafore puternice ne conving de importanţa deosebită a rolului nostru în această lume.

În Biblie sunt folosite numeroase metafore. De regulă, metafora se bazează pe o anume trăsătură care este dorită să apară între cele două părţi. După cum am văzut mai sus, atât sarea, cât şi creştinul joacă un rol comun, fiecare pe tărâmul lui, de conservare, de împiedicare a stricăciunii. Aceasta este trăsătura care se poate întâlni la obiectele asemănate, indiferent de cât de diferite sunt în natura lor.

INTERPRETARE
Pentru fiecare metaforă ar trebui să punem întrebarea, "în ce fel caracterizează sau explică obiectul cu care se face comparaţia?", sau, "care este principala utilizare a obiectului din metaforă?" Isus a spus în Ioan 10:11 "Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi dă viaţa pentru oile sale". După descrierea metaforei, El explică calitatea păstorului care i se potrivea şi Lui, şi anume faptul că El îşi va da viaţa pentru oile Sale. Astfel, Scriptura va explica singură figura care este folosită. Vezi, Ioan 6:51; 15:1; 10:9; 14:6; Matei 5:14; 1 Corinteni 3:9; Luca 13:32.


Tipul (umbra)

Cel mai vârstnic fiu al familiei ASEMĂNARE este adolescentul TIP. Lui îi place nespus de mult să imite, să mimeze şi să reconstituie mici scenete. Show-ul său preferat este parada de siluete. El aranjează ca lumina reflectorului să cadă asupra lui dintr-o parte pentru ca umbra lui să fie proiectată pe ecran. Atunci el îşi joacă diversele lui roluri. Audienţa lui este impresionată de jocul de umbre care se petrece în acelaşi timp cu derularea rolului său. Cu toate acestea rolul său este uneori greu de înţeles. Nu-ţi dai seama imediat ce joacă. De aceea, este nevoie ca cineva să ne explice.

Studiul tipurilor (umbrelor) biblice este unul foarte bogat şi care aduce foarte multe satisfacţii. În Coloseni 2:17 tipurile sunt denumite "umbra lucrurilor viitoare". Dumnezeu a folosit umbrele în Cuvântul Său pentru a ilustra multe din adevărurile Sale esenţiale. Astfel jertfa lui Hristos a fost "jucată", "imitată", de jertfele de animale ale Vechiului Testament, sau templul este "umbra" locului ceresc unde se găseşte Dumnezeu. În acelaşi fel Biblia vorbeşte de Adam (Rom. 5:14) spunând că este "o icoană preînchipuitoare a Celui ce avea să vină" (dacă, doriţi, "un prototip"), adică, a lui Hristos.


Diferitele forme sub care apare tipul (umbra) în Biblie

Ca şi întâmplare (eveniment)
În cel de-al 10-lea capitol al primei epistole către Corinteni se descriu mai multe întâmplări care s-au petrecut în timpul rătăcirii prin pustie a israeliţilor. Aceste lucruri denumite în greceşte "typikos" (cuvânt ce se găseşte doar în acest loc!) se spune că au fost reţinute pentru învăţătura noastră:
"Aceste lucruri li s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde, şi au fost scrise pentru învăţătura noastră, peste cari au venit sfârşiturile veacurilor" (1 Cor. 10:11).

Ca şi obiect (lucru)
În Evrei 10:20 vălul, sau perdeaua din interiorul Templului este obiectul cu care se compară trupul lui Isus Hristos, ce a fost răstignit pe cruce.
Astfel, dar, fraţilor, fiindcă prin sângele lui Isus avem o intrare slobodă în Locul preasfânt, pe calea cea nouă şi vie, pe care ne-a deschis-o El, prin perdeaua dinlăuntru, adică trupul Său…

Astfel, un obiect poate servi de tip (umbră; model; prototip) al unui adevăr spiritual. Folosirea prototipurilor (modelelor) este foarte comună în industrie când se lansează (inventează) ceva. Când eram adolescent m-am înscris la cercul de aeromodele şi navomodele al Casei Pionierilor din Petroşani. Acolo construiam "modele" ale unor aeronave sau nave ce au existat în trecut sau existau în prezent. Scopul unui model, este evident de a avea o imagine (a şti cum arată), la o scară mai mică, a unei nave ce nu se putea vedea.
O utilizare asemănătoare a modelului se găseşte şi în arhitectură. În acest domeniu "modelul" se numeşte "machetă".


Ca şi clădire (construcţie)
Tot în Evrei (9:11, 24) ni se spune despre cortul întâlnirii din pustie că reprezintă o umbră ("o machetă") a cortului din ceruri. Acesta mai este un model şi al Domnului Isus Hristos.

"Dar Hristos a venit ca Mare Preot al bunurilor viitoare, a trecut prin cortul acela mai mare şi mai desăvârşit, care nu este făcut de mâini, adică nu este din zidirea aceasta…Căci Hristos n-a intrat într-un locaş de închinare făcut de mâna omenească, după chipul adevăratului locaş de închinare, ci a intrat chiar în cer, ca să Se înfăţişeze acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu."


Ca şi ceremonie (ritual)
În Vechiul Testament sunt descrise multe ceremonii religioase. Una dintre cele mai importante dintre aceste ceremonii a fost Praznicul (sărbătoarea) Paştelui care celebra izbăvirea evreilor din Egipt şi de îngerul morţii. Astfel 1 Corinteni 5:7 ne subliniază că Isus Hristos este Paştele nostru.

Studiind Biblia vom descoperi, aşadar, că un tip (model, umbră, machetă, etc.) poate fi o persoană, o întâmplare, un obiect, o clădire sau o ceremonie. La rândul său Isus a folosit umbrele când a învăţat. Vorbindu-i lui Nicodim, Isus a folosit "şarpele din pustie" ca şi umbră a Sa şi a crucificării Sale apropiate (vezi, Ioan 3:14). De asemenea, Isus a pomenit şi experienţa lui Iona ca fiind un prototip al îngropării şi învierii Sale (vezi, Mat. 12:40).


Avertisment în privinţa interpretării tipurilor
Un lucru pe care trebuie să-l evităm este ducerea în extremă a tipurilor. Trebuie să ne amintim că acestea nu sunt decât umbre. Dacă îl urmărim pe "tânărul" TIP făcându-şi numărul său de siluete, nu vom putea să vedem decât umbrele pe care acesta le proiectează pe perete sau pe ecran fără să fim în stare să observăm detaliile. Nu vom putea să vedem ce culoare au ochii lui, sau nici măcar ce fel de haine poartă. De aceea, trebuie reţinut că întotdeauna o umbră, un tip, este inferior lucrului spre care indică (sau, pe care îl prefigurează). Întotdeauna realitatea (trupul) va avea mai multe detalii decât umbra.

Uneori, un tip poate prefigura mai multe lucruri. Cortul, de exemplu, nu este o umbră doar a cerurilor, ci şi a Domnului Isus şi a lucrării Sale de răscumpărare a noastră din păcat. Mai poate fi privit de asemenea şi ca o umbră a umblării şi părtăşiei creştinului cu El. Multe lucruri din Noul Testament sunt privite ca umbre. În plus, multe umbre din Vechiul Testament nu sunt deloc explicate în Noul. Luaţi de exemplu, viaţa lui Iosif. Deşi în multe feluri Iosif îl poate prefigura pe Hristos, Noul Testament nu specifică faptul că acesta este considerat o umbră a Lui.
Ţineţi minte acest avertisment! Tipurile sau umbrele nu pot fi folosite ca bază pentru învăţarea sau formularea unor doctrine, ci doar pentru ilustrarea şi clarificarea unor doctrine în timp ce le studiem.


Alegoria

"Mama" ALEGORIE nu este doar o actriţă, ci şi o profesoară de actorie! Ea va juca un rol, brusc se va opri şi apoi va explica ce face. Ea este specializată în punerea în scenă a vieţii de zi cu zi şi în scenete simple pe care oricine le poate înţelege.

Definiţie: Biblia conţine multe alegorii. Adesea alegoria este definită ca fiind o metaforă prelungită sau o metaforă continuă. În timp ce o metaforă de regulă apare sub forma unui singur cuvânt sau a unei singure propoziţii, o alegorie este mai lungă de atât. De obicei, ea se desfăşoară sub forma unei naraţiuni.
În ce priveşte alegoria, este aproape o regulă că aceasta nu se poate interpreta literar. Astfel, alegoria uneori este însoţită de propria ei interpretare sau va fi explicată chiar de persoana ce oferă alegoria.

Cel de-al şaselea capitol al lui Ioan relatează miracolul hrănirii miraculoase de către Isus a 5 mii de oameni. În ziua care a urmat acestei întâmplări, El a folosit o alegorie în învăţătura pe care a dat-o. Atunci El le-a spus că părinţii lor din trecut au mâncat mana în pustie şi că acum sunt morţi, dar: "Pâinea, care se coboară din cer, este de aşa fel, ca cineva să mănânce din ea, şi să nu moară. Eu sunt Pâinea vie, care s-a coborât din cer. Dacă mănâncă cineva din pâinea aceasta, va trăi în veac; şi pâinea pe care o voi da Eu este trupul Meu, pe care îl voi da pentru viaţa lumii" (v. 50-51). Iar vers. 54: "Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţa veşnică; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi…" Însă în vers. 60, El scoate în evidenţă faptul că ei spuneau că vorbirea aceasta este dificil de înţeles pentru ei şi insuportabilă: "Vorbirea aceasta este prea de tot: cine poate s-o sufere?"

Una dintre caracteristicile alegoriei este faptul că dacă nu ai o inimă deschisă asemenea iudeilor poţi să te pierzi în înţelesurile ei şi să-ţi scape ideea principală. Interpretarea acestei alegorii este continuată în restul acestui pasaj până la vers. 63 unde El personal interpretează pentru ucenici ceea ce a spus: "Duhul este acela care dă viaţă, carnea nu foloseşte la nimic; cuvintele pe care vi le-am spus Eu sunt duh şi viaţă".

Unul dintre cele mai bune exemple ale unei alegorii se găseşte în Galateni 4:21-31. În acest pasaj Pavel le foloseşte pe Agar şi Sara pentru a ilustra cele două legăminte. Romani 7:1-6 ilustrează prin intermediul legii căsătoriei eliberarea credinciosului de sub lege prin unirea sa cu Hristos. Conform legii, folosite drept ilustraţie, femeia căsătorită este legată de soţul ei până la moartea lui. Doar în cazul intervenţie acesteia ea este liberă să se alăture altui bărbat.
După aceea, Efeseni 6 conţine alegoria armurii spirituale a creştinului. Primul lucru care ar trebui făcut atunci când studiem o alegorie este de a căuta ideea ei principală, de a afla ce vrea să spună. Astfel ar trebui să privim la context, la ceea ce este spus înaintea ei şi după ea, să aflăm care este scopul pentru care a fost folosită, să privim la împrejurările în care a fost folosită şi la aplicaţia care i se face, sau interpretarea care i s-a adus de către autorul ei. Din nou, luaţi seama de a nu citi (subînţelege) prea multe într-o alegorie sau chiar de a trece peste propria interpretare a autorului.


Parabola

"Papa" PARABOLĂ este povestitorul familiei. De regulă, acesta îşi spune poveştile cu un scop. Dar chiar dacă ascultătorilor lui le plac poveştile pe care le spune, nu le înţeleg şi au nevoie să li se explice ce încearcă acesta să-i înveţe.

În Noul Testament se găsesc foarte multe parabole. Cuvântul parabolă provine de la verbul grecesc care înseamnă "a pune alături de". El descrie ideea de a pune două lucruri alături pentru a le compara.
În mod normal parabola va privi lucruri din viaţa de zi cu zi, care vor fi folosite pentru a învăţa adevăruri spirituale foarte importante. În Matei 13:3-23, Isus descrie pilda (parabola) semănătorului. Începând de la vers. 18, El Însuşi le interpretează ucenicilor Săi pilda. Ea însăşi învaţă mai multe adevăruri. Întâi de toate, sămânţa cade în locuri diferite prin care sunt reprezentate patru feluri de oameni. După aceea, El a explicat că sămânţa reprezintă Cuvântul lui Dumnezeu şi că păsările care au venit şi au devorat seminţele îl reprezintă pe Cel rău. De asemenea, prin această parabolă Isus descrie felul în care este primit Cuvântul de diferiţi oameni.
În Mat. 13:24 Isus a oferit pilda neghinei. După plecarea noroadelor Isus le interpretează ucenicilor Săi pilda, aşa cum vedem în vers. 36-43.
Este important să se observe că pilda (parabola) nu este folosită doar pentru a învăţa, ci uneori şi pentru a ascunde adevărul de cei ce nu vroiau să-l primească. În Matei 13:13-15 Isus spune că motivul pentru care El "învaţă în pilde" este fiindcă oamenii nu vor să înţeleagă, şi nu pentru că ei nu pot să înţeleagă. Pentru ei pilda era un mijloc care să le atragă atenţia asupra stării lor de împietrire faţă de Cuvântul lui Dumnezeu.

"De aceea le vorbesc în pilde, pentru că ei, măcar că văd, nu văd, şi măcar că aud, nu aud, nici nu înţeleg. Şi cu privire la ei se împlineşte proorocia lui Isaia, care zice: 'Veţi auzi cu urechile voastre, şi nu veţi înţelege; veţi privi cu ochii voştri, şi nu veţi vedea. Căci inima acestui popor s-a împietrit; au ajuns tari de urechi, şi-au închis ochii, ca nu cumva să vadă cu ochii, să audă cu urechile, să înţeleagă cu inima, să se întoarcă la Dumnezeu, şi să-i vindec'."

Învăţarea celor indiferenţi Isus a făcut-o prin stupefierea lor cu aceste pilde. Deoarece nu L-au primit ca Mesia, inimile lor s-au întunecat şi nu au fost în stare să înţeleagă, lucru profeţit de Isaia 6:9,10.

În interpretarea parabolelor (deci, a pildelor) există câteva reguli pe care trebuie să le urmăm:

1)    Caută obiectul (sau subiectul; adevărul) pe care pilda doreşte să-l ilustreze. Uneori, acesta este afirmat direct tocmai de la începutul pildei, sau, uneori chiar şi la sfârşitul ei.
2)    Priveşte doar la ideile principale ale acesteia. De obicei sunt oferite multe detalii care nu sunt neapărat foarte semnificative pentru a completa povestirea.
3)    Pildele nu sunt folosite pentru a fundamenta doctrine, ci pentru a le ilustra în acelaşi fel cum o fac umbrele (tipurile) precum şi alte figuri de stil.
4)    O cunoaştere a obiceiurilor evreieşti este foarte utilă în interpretarea pildelor. Fără astfel de cunoştinţe capacitatea unui om din zilele noastre de a interpreta este grav afectată.


Miracolele

Între acestea şi pilde există o foarte strânsă legătură (aşa cum şi evanghelistul Ioan am văzut că s-a străduit să ne demonstreze!). Miracolele au fost uneori descrise ca fiind pilde în acţiune. Întâi de toate notaţi că acestea sunt evenimente reale. Autorii evangheliilor au spus că ei au indicat doar câteva dintre lucrurile pe care Isus le-a spus şi le-a făcut. Astfel, o mare binecuvântare spirituală poate fi obţinută prin studierea adevărurilor mai profunde pe care acestea le învaţă. În Ioan, cap. 11, vedem că Isus l-a readus la viaţă pe prietenul lui Lazăr, mort de patru zile. Vedem că nici surorile lui nu au crezut că acest lucru era posibil, spunând că după patru zile trupul lui a început să intre în putrefacţie. Totuşi Isus a putut să-l reînvie şi a făcut-o pentru a demonstra că indiferent de cât de profund se afundă cineva în păcat, indiferent de cât de disperată pare situaţia unui om în ochii prietenilor, sau a rudelor, Isus Hristos poate să salveze şi cel mai ticălos păcătos! Reţineţi de asemenea că aceste întâmplări ne-au fost transmise pentru ca noi să-l cunoaştem pe Isus ca Mesia.


PENTRU ADUCEREA AMINTE A CELOR ÎNVĂŢATE !

Tocmai aţi cunoscut familia "ASEMĂNARE"! Există mai multe modalităţi prin care puteţi ţine minte identitatea fiecărui membru al ei. Poate vă amintiţi că SIMILITUDINE este "mezinul", cel mai mic (scurt) din această familie. Apoi, am cunoscut-o pe "domnişoara" METAFORĂ, următoarea în vârstă. Următorul membru al familiei a fost "adolescentul" TIP. "Mama" ALEGORIE este bineînţeles foarte uşor de amintit pentru "mărimea" şi "greutatea" ei. Dacă vă amintiţi ALEGORIA este compusă din mai multe metafore care alcătuiesc o unică formă de exprimare. Aceasta este o relaţie "mamă-fiică".
Ultimul menţionat din această familie este "papa" PARABOLĂ. Cinci de toţi. Desigur aţi observat că pentru memorarea lor am folosit tot o figură de stil. Ghiciţi care ?

Înainte de a o face, daţi-mi voie să vă prezint câteva rude ale acestei familii! Nişte nepoţi, unchi şi verişori.


Câteva dintre figurile de stil întâlnite în Biblie

SIMILITUDINEA  (similis = ca şi)    O comparaţie formală ce foloseşte cuvinte ca, "tot aşa", "ca şi", "cum", pentru a exprima asemănare. "Tot aşa trebuie să-şi iubească şi bărbaţii nevestele, ca pe trupurile lor..." (Efes. 5:28).   
METAFORA (Meta + phero = o trecere dincolo)    O comparaţie sugerată, un cuvânt atribuit cuiva care nu este aşa pentru a sugera o asemănare. "Beniamin este un lup care sfâşie..." (Gen. 49:27).   
IRONIA  (Eiron = un vorbitor disimulat)    Vorbitorul sau autorul spune exact opusul a ceea ce de fapt doreşte să afirme. "S-ar putea zice, în adevăr, că neamul omenesc sunteţi voi şi că odată cu voi va muri şi înţelepciunea!" (Iov 12:1).   
METONIMIA (Meta + onoma = o schimbare de nume)    Un cuvânt este folosit în locul altuia pentru a zugrăvi o relaţie dintre lucrurile semnificate. "Duceţi-vă de luaţi un miel pentru familiile voastre şi junghiaţi paştele" (Ex. 12:21) unde de fapt se vorbeşte despre mielul de Paşte.   
HIPERBOLA  (Huper + bole = o proiecţie)      O exagerare intenţionată efectuată cu scopul de a accentua sau a amplifica realitatea. "Dacă deci ochiul tău cel drept te face să cazi în păcat, scoate-l şi leapădă-l de la tine..." (Mat. 5:29).   
PERSONIFICAREA (Să se spună ca despre o persoană)     Obiectelor fără viaţă, impersonale, li se atribuie calităţile tipice unor persoane, ca şi cum ar avea viaţă. "Marea a văzut lucrul acesta şi a fugit... munţii au sărit ca nişte berbeci şi dealurile ca nişte miei" (Ps. 114:3, 4).   
SINECDOCA  (sun + ekdechomai = a primi de la, şi a asocia cu; sau a lua de la şi a atribui altcuiva)    Expresia prin care întregul vorbeşte pentru o parte, iar o parte pentru întreg. Un individ pentru un grup Şi un grup în locul unui individ. "În corabie eram de toţi: două sute şaptezeci şi Şase de suflete..." (Fapte 27:37). În cazul acesta cuvântul suflet este folosit la descrierea tuturor părţilor oamenilor menţionaţi: trup, suflet şi duh.   


PARTEA A DOUA

Hiperbola

"Mătuşa" hiperbolă când îţi vorbeşte întotdeauna exagerează. Nu fiindcă doreşte să te înşele, ci pentru că vrea să sublinieze ce-ţi spune. Supraestimează situaţiile.

DEFINIŢIE: A descrie o imagine mai înfrumuseţată a realităţii, sau mai amplificată, folosind intenţionat o exagerare reprezintă o trăsătură comună a exprimării umane, de aceea hiperbola (o proiecţie dincolo de realitate) ar trebui să constituie o figură de stil binecunoscută nouă. În chinul şi necazul său Iov foloseşte frecvent această formă de exprimare pentru a accentua cât de teribilă este situaţia prin care trece, cât şi sentimentele ce-l încearcă în acelaşi timp.

1. Şi acum!... Am ajuns de râsul celor mai tineri decât mine, pe ai căror părinţi nu-i socoteam vrednici să-i pun printre cânii turmei mele.
2. Dar la ce mi-ar fi folosit puterea mâinilor lor, când ei nu erau în stare să ajungă la bătrâneţe?
3. Sfrijiţi de sărăcie şi foame, fug în locuri uscate, de multă vreme părăsite şi pustii.
4. Smulg ierburile sălbatice de lângă copăcei şi n-au ca pâine decât rădăcina de bucsau (ienupăr; n.tr.).
5. Sunt izgoniţi din mijlocul oamenilor, strigă lumea după ei ca după nişte hoţi.
6. Locuiesc în văi îngrozitoare, în peşterile pământului şi în stânci.
7. Urlă printre stufişuri şi se adună sub mărăcini.
8. Fiinţe mârşave şi dispreţuite, sunt izgoniţi din ţară.
9. Şi acum, astfel de oameni mă pun în cântecele lor, am ajuns de batjocura lor.
10. Mă urăsc, mă ocolesc, mă scuipă în faţă.
11. Nu se mai sfiesc şi mă înjosesc, nu mai au niciun frâu înaintea mea.
12. Ticăloşii aceştia se scoală la dreapta mea şi îmi împing picioarele, şi îşi croiesc cărări împotriva mea ca să mă piardă.
13. Îmi nimicesc cărarea şi lucrează ca să mă prăpădească, ei, cărora nimeni nu le-ar veni în ajutor.
14. Ca printr-o largă spărtură străbat spre mine, se năpustesc sub pocnetul dărâmăturilor.
15. Mă apucă groaza. Slava îmi este spulberată ca de vânt, ca un nor a trecut fericirea mea.
16. Şi acum, mi se topeşte sufletul în mine şi m-au apucat zilele suferinţei.
17. Noaptea mă pătrunde şi-mi smulge oasele, durerea care mă roade nu încetează.
18. De tăria suferinţei haina îşi pierde faţa, mi se lipeşte de trup ca o cămaşă.
19. Dumnezeu m-a aruncat în noroi, şi am ajuns ca ţărâna şi cenuşa.
20. Strig către Tine, şi nu-mi răspunzi; stau în picioare, şi nu mă vezi.
21. Eşti fără milă împotriva mea, lupţi împotriva mea cu tăria mâinii Tale.
22. Mă ridici, îmi dai drumul pe vânt şi mă nimiceşti cu suflarea furtunii.
23. Căci ştiu că mă duci la moarte, în locul unde se întâlnesc toţi cei vii.

(Iov 30:1-23)

Sentimentele încercate de cineva ce trece printr-o nenorocire nu pot fi confundate şi nici înţelese greşit dacă cineva se exprimă în acest fel şi folosind un limbaj atât de expresiv şi de extravagant ca acel utilizat de Iov.

În Noul Testament îl vedem pe apostolul Ioan folosind limbajul hiperbolic atunci când spune: "Mai sunt multe alte lucruri, pe care le-a făcut Isus, care, dacă s-ar fi scris cu deamănuntul, cred că nici chiar în lumea aceasta n-ar fi putut încăpea cărţile care s-ar fi scris" (Ioan 21:25). Poate că dacă ne-am gândi la existenţa nesfârşită a Domnului Isus din veşnicie, o asemenea afirmaţie ar putea fi luată literar, însă dacă o limităm la faptele Sale pământeşti, din timpul încarnării Sale, (ceea ce şi cred că Ioan avea în minte!), este limpede că avem de-a face cu o hiperbolă.
Un alt exemplu semnificativ al utilizării unei hiperbole este expresia nefirească a lui Pavel din Fapte 9:35, "toţi locuitorii din Lida şi din Sarona l-au văzut şi s-au întors la Domnul". "Toţi" este folosit cu intenţia de a atrage atenţia asupra amplorii trezirii care s-a petrecut în acele cetăţi, ca urmare a predicării lui Pavel, cât şi a vindecării ologului Enea.

CUM SE INTERPRETEAZĂ? Se priveşte la ce vrea să spună. La ce se sugerează. Nu se interpretează literar în 90% dintre cazurile în care se foloseşte!

Personificarea

"Unchiul" PERSONIFICARE îşi joacă rolul de unul singur, fără parteneri umani. De regulă, acesta joacă rolul unui obiect natural sau fenomen al naturii, al vântului sau al dimineţii, fără să i se pară deloc ieşit din comun.


DEFINIŢIE: Prin aceasta se face referire la obiecte impersonale ca şi cum acestea ar avea viaţă şi personalitate. Li se atribuie calităţi şi comportamente caracteristice doar fiinţei umane.

Imaginaţia joacă un rol important în personificare. În Numeri 16:32 se spune că, "pământul şi-a deschis gura şi i-a înghiţit, pe ei şi casele lor, împreună cu toţi oamenii lui Core şi toate averile lor". În acest exemplu, Pământul este personificat spunându-se că are o gură şi că înghite oameni, şi cu toate acestea evenimentul îngropării de vii a rebelilor având loc totuşi fără ca pământul să aibă o gură!

Domnul Isus a folosit şi El personificarea când spune, "Ierusalime, Ierusalime, care omori pe proroci şi ucizi cu pietre pe cei trimeşi la tine! De câte ori am vrut să strâng pe copiii tăi cum îşi strânge găina puii supt aripi, şi n-aţi vrut!" (Mat. 23:37). Cetatea (oraşul) Ierusalim este personificat în exemplul de mai sus, când Domnul în dorinţa de a se adresa locuitorilor săi, se exprimă ca şi cum ei sunt reprezentaţi de cetate.

Cu o altă ocazie, Isus a personificat ziua de "mâine" spunând, "nu vă îngrijoraţi, dar, de ziua de mâine; căci ziua de mâine se va îngrijora de ea însăşi. Ajunge zilei necazul ei" (Mat. 6:34). Astfel, ziua de mâine este investită cu trăsăturile unei personalităţi omeneşti cuprinse de griji.

"Moartea" este personificată în 1 Cor. 15:55.

Ironia


"Verişoara" IRONIE, rudă a "mătuşii" HIPERBOLĂ întotdeauna subestimează situaţiile şi scoate în evidenţă lipsurile.


Folosirea ironiei ca şi figură de stil care deşi este însoţită de o înţepătură, poartă adesea o formă umoristică. Domnul Isus a folosit ambele efecte ale ei, "…cum poţi să zici fratelui tău: 'Frate, lasă-mă să-ţi scot paiul din ochi' şi, când colo, tu nu vezi bârna din ochiul tău? Făţarnicule, scoate întâi bârna din ochiul tău, şi atunci vei vedea desluşit să scoţi paiul din ochiul fratelui tău" (Luca 6:42).

În 1 Corinteni 4:8 apostolul Pavel foloseşte ironia cu foarte mare forţă: "O, iată-vă sătui! Iată-vă ajunşi bogaţi! Iată-vă împărăţind fără noi! Şi măcar de aţi împărăţi cu adevărat ca să putem împărăţi şi noi împreună cu voi!" Citind mai departe, veţi vedea că Pavel contrastează starea apostolilor umiliţi şi prigoniţi, ultimii oameni în ochii lumii, cu corintienii plini de mândrie. Din nou el foloseşte ironia spunând, "Noi suntem nebuni pentru Hristos: voi, înţelepţi în Hristos! Noi, slabi: voi, tari! Voi, puşi în cinste: noi, dispreţuiţi! (1 Cor. 4:10). Vă puteţi imagina ce au simţit creştinii corintieni văzând cum Pavel le-a dezvăluit valorile greşite şi sistemul de valori eronat pe care-l susţineau? Cum acest sarcasm le-a dezumflat balonul mândriei lor omeneşti? Din aceste ironii bine ţintite ale lui Pavel noi învăţăm astăzi că nu ne putem mândri şi lăuda decât cu ceea ce Domnul Isus Hristos a făcut pentru noi şi cu viaţa nouă pe care El ne-a dat-o!
Adesea această formă este folosită în Biblie pentru a administra mustrare şi a produce corectarea purtării.


În Fapte 23:1-5  se găseşte o utilizare interesantă a ironiei şi dificil de interpretat

Scuza pe care o aduce Pavel pentru ceea ce spusese, deoarece i s-a părut a fi o piatră de poticnire pentru fraţii săi mai slabi şi că i-ar putea păgubi în dauna lui cu privire la alte lucruri. Aceşti creştini evrei, deşi slabi, erau totuşi fraţi, aşa cum îi numeşte el aici, şi, având în vedere acest lucru, apostolul este gata să-şi retragă cuvintele; căci zice el: cine cade în păcat, şi eu să nu ard? (2 Cor. 11:29). Decizia lui fermă a fost făcută mai degrabă să rezume libertatea sa creştină, şi nu să ofenseze vreun frate mai slab; decât să facă acest lucru mai degrabă nu ar mânca niciodată carne (1 Cor. 8:13). La fel şi aici, cu toate că şi-a asumat libertatea de a-i spune marelui preot ce ţinea de el, totuşi, când şi-a dat seama că a ofensat pe cineva, a strigat Peccavi – am păcătuit. Îşi dorea să n-o fi făcut; şi cu toate că nu şi-a cerut iertare de la marele preot, nici nu şi-a scuzat vorbele în faţa lui, totuşi le-a cerut iertare celor care au fost jigniţi de vorbele lui, pentru că nu era moment mai prielnic să-i pună în temă cu cele petrecute sau să se justifice.
1. Îşi scuză vorbele spunând că nu ştia în momentul în care i-a adresat acele cuvinte că respectivul este marele preot (v. 5). N-am ştiut, fraţilor, că este marele preot – "Nu m-am gândit la demnitatea poziţiei sale, altfel i-aş fi vorbit mult mai respectuos."

Nu văd nicio posibilitate prin care am putea să credem că Pavel nu ştia că acela era marele preot, deoarece Pavel fusese timp de şapte zile în Templu, la sărbătoare, unde nu avea cum să nu-l vadă pe marele preot; şi faptul că i-a reproşat că stătea să-l judece conform Legii demonstrează că ştia cine este; dar, spune el, n-am avut în vedere. Dr. Whitby le oferă cuvintelor acestora următoarea semnificaţie: impulsul profetic care era peste şi în apostol şi care l-a determinat să spună ce a spus nu i-a permis să observe că acel căruia i se adresa era marele preot, ca nu cumva lucrul acesta să-l fi împiedicat să cedeze acelui impuls; dar evreii recunoşteau că profeţii puteau folosi o anumită libertate atunci când vorbeau despre conducători pe care alţii nu o aveau, conform Isaia 1:10, 23.
Ascultaţi cuvântul Domnului, căpetenii ale Sodomei! Ia aminte la Legea Dumnezeului nostru, popor al Gomorei!…Mai marii tăi sunt răzvrătiţi şi părtaşi cu hoţii, toţi iubesc mita şi aleargă după plată; orfanului nu-i fac dreptate, şi pricina văduvei n-ajunge până la ei (v. 10, 23).

SĂ NU UITĂM CINE VORBEŞTE AICI – ISAIA!


Sau (citându-i pe Grotius şi Lightfoot) Pavel nu vrea nici pe departe să scuze ceea ce a spus, ci mai degrabă să se justifice; "Recunosc că marele preot al lui Dumnezeu nu trebuie defăimat, dar nu-l recunosc pe acest Anania ca fiind mare preot. El este un uzurpator, care a ajuns să ocupe această funcţie prin mită şi corupţie, iar rabinul evreu spune că acel ce face lucrul acesta nu este nici judecător şi nici nu ar trebui onorat ca atare." Totuşi
2. Are grijă ca vorbele sale să nu se transforme într-un exemplu, şi să nu ajungă un motiv de slăbire a obligaţiilor legale: Căci este scris, şi rămâne o lege încă în vigoare: Pe mai marele norodului tău să nu-l grăieşti de rău.
Căci este spre binele tuturor ca cinstea cuvenită magistraturii să fie susţinută şi să nu sufere din cauza greşelilor celor cărora le-a fost încredinţată, şi de aceea trebuie urmărită decenţa atât în vorbirea despre, cât şi în adresarea directă a celor aflaţi în funcţii de conducere sau a judecătorilor. Nici măcar în vremea lui Iov nu era potrivit să i se spună unui împărat: Eşti netrebnic, sau unui domnitor: Eşti nelegiuit (Iov 34:18).
Chiar şi atunci când facem bine şi suferim din pricina aceasta, trebuie să avem răbdare (1 Pet. 2:20)
Fiţi supuşi oricărei stăpâniri omeneşti, pentru Domnul: atât împăratului, ca înalt stăpânitor, cât şi dregătorilor, ca unii care sunt trimeşi de El să pedepsească pe făcătorii de rele şi să laude pe cei ce fac bine. Căci voia lui Dumnezeu este, ca, făcând ce este bine, să astupaţi gura oamenilor neştiutori şi proşti (1 Pet. 2:13-15).

Nu este vorba că cei puşi în funcţii înalte nu ar trebui să audă despre greşelile lor sau că nedreptăţile publice nu ar trebui să fie sancţionate de către persoanele în măsură, printr-o metodă adecvată, dar trebuie să existe o anumită îndatorire faţă de onoarea şi reputaţia celor aflaţi în poziţii de conducere mai mult decât faţă de alţi oameni, deoarece Legea lui Dumnezeu cere ca acestora să li se arate o anumită reverenţă, pentru că ei sunt reprezentanţii lui Dumnezeu; iar urmările sunt dezastroase pentru cei care dispreţuiesc stăpânirile şi vorbesc de rău pe cei aflaţi în funcţii sus puse (Iuda 1:8 – Totuşi oamenii aceştia, târâţi de visările lor, îşi pângăresc la fel trupul, nesocotesc stăpânirea şi batjocoresc dregătoriile).
Nu blestema pe împărat, nici chiar în gând, şi nu blestema pe cel bogat în odaia în care te culci; căci s-ar putea întâmpla ca pasărea cerului să-ţi ducă vorba, şi un sol înaripat să-ţi dea pe faţă vorbele (Ecl. 10:20).
(Extrase din Comentariul lui Matthew Henry)

ALTE EXEMPLE:

- În 1 Regi 18:27 Ilie îi ridiculizează pe închinătorii lui Baal! Merită citit!


Metonimia
"Verişoară"

O altă figură de stil este metonimia (o schimbare de nume). Vorbindu-le fariseilor despre Irod, Hristos spune, "Duceţi-vă", le-a răspuns El, ,,şi spuneţi vulpii aceleia…" (Luca 13:32), caracterizându-l astfel printr-un cuvânt pe vicleanul şi crudul politician, împărat al Iudeii.
"Calea nebunului este fără prihană în ochii lui, dar înţeleptul ascultă sfaturile" (Prov. 12:15), "ochii" reprezentând felul de a vedea lucrurile, sau mentalitatea celui necredincios. Sau, "limba înţelepţilor aduce vindecare…" (Prov. 12:18), unde "limba" reprezintă ceea ce înţelepţii spun, cuvintele lor, ideile lor, concepţiile lor, de pildă.
În Noul Testament se spune că, "nu puteţi bea paharul Domnului şi paharul dracilor; nu puteţi lua parte la masa Domnului şi la masa dracilor" (1 Cor. 10:21), caz în care "paharul" şi "masa" sunt cuvinte folosite pentru a indica ce conţin acestea. După aceea, în Romani 3:30, circumcizia (tăierea împrejur) este folosită pentru a-i reprezenta pe iudei, în timp ce necircumcizia ("netăiaţii împrejur") se referă la Neamuri.
Din aceste câteva exemple se poate vedea cât de des este folosită în Biblie această formă numită metonimie. În acelaşi fel noi ne referim astăzi la o persoană spunându-i, "tigru" sau "pisică".


Epifora

Aceasta este o figură stranie, dar pitorească care dă impresia că vorbitorul se adresează lui însuşi printr-un fel de dialog exteriorizat (grăit cu voce tare). De exemplu, "atunci împăratul, cutremurându-se, s-a suit în odaia de sus a porţii şi a plâns. Pe când mergea, zicea: ,,Fiul meu Absalom! Fiul meu, fiul meu Absalom! Cum n-am murit eu în locul tău! Absalom, fiul meu, fiul meu!" (2 Sam. 18:33). Iată ce expresie mişcătoare a tristeţii lui David este zugrăvită de această formă. Într-o asemenea împrejurare nu se putea găsi nici-o altă formă de exprimare atât de plastică şi expresivă ca aceasta.
O altă ocazie în care apare o asemenea figură de stil este exemplul în care împăraţii pământului se adresează cetăţii căzute a Babilonului: "Vai! vai! Babilonul, cetatea cea mare, cetatea cea tare! Într-o clipă ţi-a venit judecata!" (Apoc.18:10).
Această figură de stil pare cea mai potrivită exprimării simţămintelor celor mai profunde. În felul acesta atenţia noastră este repede atrasă asupra lor.


Sinecdoca
"Verişoară"

Sunt convins că am tresărit cu toţii la auzul denumirii acestei figuri de stil biblice, dar este totuşi una pe care şi noi o folosim în exprimarea de zi cu zi. De exemplu, noi spunem despre un moment că, "acesta este ceasul", fără să ne referim neapărat la durata unei ore.

Aceeaşi expresie folosită în viaţa lui Hristos pentru a exprima clipa Sa de suferinţă, sau de glorie, în funcţie de împrejurarea care se încearcă a fi descrisă. Astfel o parte substituie întregul. Sinecdoca apare în Scripturi, de exemplu în pasaje ca, Judecători 12:7, unde ni se spune că Iefta a fost îngropat în "cetăţile Galaadului" deşi, evident este vorba doar de una singură în care a fost îngropat. În Luca 2:1 "toată lumea" se referă la Imperiul Roman. În Deuteronomul 32:41 expresia "fulgerul sabiei Mele" se referă la strălucirea lamei unei săbii lustruite.


Ebraismele

"Oaspete" al casei. Are probleme de exprimare, deoarece este străin de noi. Lumea nu prea îl înţelege şi el adesea se bâlbâie. Încearcă din greu să se facă înţeles de gazdele sale. Însă cu cât aflăm mai multe despre ţara lui de origine şi obiceiurile neamului său ajungem să-l înţelegem mai bine.

Acestea sunt anumite expresii tipice doar limbii evreieşti care se repetă în limba noastră chiar în urma traducerii textului biblic.

Astfel cuvântul "fiu" uneori semnifică nu văr, sau chiar o rudă mai îndepărtată. Exemple:

Mat. 1:1 – Isus, fiul lui David? În ciuda numeroaselor generaţii ce s-au scurs între ei?! Contradicţiile dispar! (Lot era doar nepotul lui Avraam, dar este numit fratele lui în Gen. 14:14, 16).

Num. 3:15 – preoţii sunt "fiii lui Levi".
Fiul unui lucru: "copii ai mâniei" sau "copii ai luminii" indicând ce anume îi caracterizează.

Un aspect întâlnit şi la alte culturi. Vezi cultura amero-indiană! Fiul lui "Zgârie Nori"!!??

Efes. 2:3  Între ei eram şi noi toţi odinioară, când trăiam în poftele firii noastre pământeşti, când făceam voile firii pământeşti şi ale gândurilor noastre, şi eram din fire copii ai mâniei, ca şi ceilalţi.
Efes. 5:8  Odinioară eraţi întuneric; dar acum sunteţi lumină în Domnul. Umblaţi deci ca nişte copii ai luminii.


Paralelismele

Apar îndeosebi în formele poetice ale Scripturii.

Psalmul 25:4 – Arată-mi, Doamne, căile Tale şi învaţă-mă cărările Tale.

Cele trei forme ale paralelismelor:

1)    Paralelism sinonim: Prov. 1:20, 22, 28, 30-31 – ideea: importanţa/necesitatea înţelepciunii
2)    Paralelism sintetic: Psalm 1 – autorul adaugă ideii iniţiale. Suprapune ideii asemănătoare. Construieşte o progresie, o scară.
3)    Paralelism antitetic: autorul contrastează o idee cu alta: Prov. 15:2

1)    al doilea rând repetă sensul primului
2)    al doilea rând adaugă sensuri sau explică primul rând
3)    al doilea rând este opus, contrazice, contrastează primul rând.


NEGAŢIILE DUBLE:
Efes. 6:12 Noi nu ne luptăm împotriva cărnii şi a sângelui…


CONCLUZIE
După ce am văzut importanţa şi frecvenţa utilizării figurilor de stil în Biblie putem să apreciem aerul pitoresc şi colorat pe care-l aduc Scripturii, sper acum că vom realiza cât de necesar este să le interpretăm în mod cuvenit pentru a înţelege ce a vrut Dumnezeu să ne comunice prin Biblie. Misterul acestora poate fi alungat, iar valoarea acestor expresii poate să ne facă să apreciem limbajul omenesc prin care ni s-a transmis revelaţia Cuvântului lui Dumnezeu, însă pentru aceasta trebuie să le observăm şi să le definim bine.


Compilarea, traducerea şi adaptarea materialului 
îi revine lui Teodor Macavei.

Capela creştină
Aurel Vlaicu 11
Petroşani, 2675, HD
România

SURSE FOLOSITE:
1. "Seeking Bible Treasures", by Ray E. Baughman, An Emaus Correspondence Course, Emmaus Bible School, Cartlett Boulevard, Eastham, Wirral, Merseyside, England L62 8BZ.
2. "Knowing Scripture", R. C. Sproul


Temă:

I. PRIMUL EXERCIŢIU: Să se determine ce figuri de stil sunt indicate în următoarele 15 pasaje biblice:

1) 1 CORINTENI 5:7
2) LUCA 12:42-48
3) LUCA 11:29
4) IOAN 8:12
5) PSALMUL 31:3
6) FILIPENI 2:15
7) MARCU 15:32
8) PSALMUL 18:33
9) FAPTE 26:24
10) ISAIA 40:31
11) LUCA 10:30-37
12) PSALMUL 80:8-16
13) ROMANI 5:14
14) 1 PETRU 2:6-7
15) FAPTE 17:18-32

II. AL DOILEA EXERCIŢIU:

Să se comenteze alegoria din Galateni 4:21-31.

Ce vrea să indice?
Care este mesajul ei principal?
Ce a vrut Pavel să spună apelând la ea?

Care este interpretarea pe care acesta o oferă?
Ce contrastează Pavel aici?
Ce mare adevăr spiritual a dorit Pavel să-l comunice folosind această alegorie?

Pe cine reprezintă Isaac şi pe cine reprezintă Işmael?
Ce este simbolizat prin Agar şi Işmael?
Ce este simbolizat prin Sara şi Isaac?
Ce este simbolizat prin Muntele Sinai din Arabia?
Ce este simbolizat prin Ierusalimul de sus?
Cine sunt copiii celei părăsite?

Textul se explică singur, de aceea, asistaţi la expunerea "maestrului" Pavel care trasează toate comparaţiile şi indică toate ideile importante ale lecţiei şi notaţi-le pe hârtie. Acordaţi atenţia cuvenită şi exerciţiul va însemna o utilă revelaţie a harului lui Dumnezeu.